UN DOCUMENT INEDIT DESPRE EVACUAREA UNITĂŢILOR DE PE LINIA FORTIFICATĂ DIN VESTUL ROMÂNIEI

Atunci când, cu pumnii încleştaţi, o anumită parte a lumii agita suflete pline de ură o alta milita pentru pace. Pacea, impusă prin forţă şi acceptată prin constrângere, s-a dovedit a fi un ideal, una din principalele cauze ale următorului război. Hotarele României, trasate după pacea de la Paris, constituiau un punct obligat de trecere al Europei de vest şi centrale spre orient, fiind şi drumul cel mai scurt între două centre, slab şi dens populate: Anglia şi India, după cum în trecut a fost drumul cel mai practicat al invaziilor asiatice.

După primul război mondial fatalitatea politică şi economică ne-a situat tampon între două lumi complet diferite conceptual: Europa capitalistă, conservatoare şi Rusia sovietică. Frontierele întinse, sensibile şi vulnerabile, caracteristice şi unice în comparaţie cu celelalte state ale Europei, cu fronturi largi, comunicaţii mediocre, puţine şi cu randament slab faţă de nevoia de a mişca repede forţe de tot felul, necesare operaţiilor, o industrie de apărare embrionară, cu resurse foarte limitate, au fost elemente care au caracterizat şi influenţat atât organizarea cât şi strategia armatei române.

Alianţele militare şi politice interbelice încheiate vizau măsurile de luat pentru interesul comun şi pentru liniştea şi pacea părţilor semnatare. Ratificarea acestora a dus la conflictul de interese arbitrat, până la urmă, de Societatea Naţiunilor[1]. Toate încercările de promovare a păcii universale, a organizărilor federative sau a republicilor generale  s-au dovedit a fi neviabile. Se credea, în mediile politice occidentale, că echilibrul forţelor îşi putea menţine stabilitatea numai prin jocul alianţelor. Încet, încet, dezarmarea devenea un factor de echilibru, prin înarmare. Pacea s-a dovedit a fi mai degrabă o utopie, o simplă teorie, argumentată filosofic de minţi geniale, decât o realitate, înlocuită cu o furibundă cursă a înarmărilor. Echilibrul se număra în avioane, tancuri, submarine, puşti, soldaţi, etc. Tratatul de pace de la Versailles nu a dat roadele aşteptate din pricina clauzelor materiale şi din intenţia învingătorilor de a da un caracter de superioritate morală victoriei militare a Antantei. Politicienii, bazându-se pe sentimente omeneşti, au trasat graniţe care nu corespundeau geografic şi etnic.

Anul 1934 poate fi apreciat un moment de referinţă când s-a trecut la o abordarea nouă a problemelor complexe ale apărării naţionale a României. De la această data opţiunile politice şi militare româneşti au fost însoţite de planuri şi măsuri practice şi cu eficienţă sporită, mai ales pe planul opţiunilor şi a voinţei politice depăşindu-se starea de letargie de până atunci. Factori militari de decizie ai armatei române au desprins aceleaşi concluzii realiste, din cursul evenimentelor internaţionale, care previzibil, putea afecta direct securitatea României. În acest, scop, au reexaminat vechile comenzi de armament şi materiale, au elaborat proiecte noi, propuneri în diferite variante pentru înzestrarea armatei şi întărirea dispozitivului militar de apărare. În luna iulie 1934, Marele Stat Major al Armatei a înaintat Ministrului Apărării Naţionale un raport însoţit de datele necesare, în detaliu, formulate pe categorii de arme şi servicii în care erau cuprinse, la nivelul aprecierilor de atunci, cerinţele reale ale înzestrării armatei, Măsurile erau propuse a fi realizate în trei urgenţe, între acestea: urgenţa I, Frontul de Vest al României urgenţa a II-a, Frontul de Est; urgenţa a III-a, Frontul de Sud în funcţie de ele s-au repartizat şi fondurile pentru fiecare. Valoarea cheltuielilor cuprinse în plan era de 4.404.822.191 lei, din care, pentru urgenţa I suma de 3.051.853.501 lei adică 69,28% din total.[2]

În condiţiile economice şi sociale ale României din perioada respectivă, după ieşirea din marea criză economică în 1932-1933, veniturile bugetare au rămas în continuare limitate, fiind grevate şi de o datorie publică împovărătoare, internă şi externă, de peste 160 miliarde lei, din care anual, împreună cu dobânzile, s-au rambursat 3,5 miliarde lei din veniturile realizate la buget. Astfel că pe anul financiar 1937-1938, veniturile sau cifrat numai la 25.948.155.000 lei, adică 16% din datorie iar pe anul financiar 1939-1940, la 32.228.900.000 lei, adică 20% din datorie. Ca urmare a acestor limite şi povara datoriei externe s-a putut finanţa, de la bugetul de stat, în perioada 1934-1940, aproximativ 22 miliarde lei, adică 52% din valoarea plăţilor făcute pentru înzestrarea armatei şi fortificaţii[3]. La categoria armament – muniţie: pentru infanterie, aviaţiei militară, marina militară, artileria grea de corp de armată sunt făcute menţiuni  privind dotările cu armament şi  unităţi de foc pentru fiecare asemenea armă.

Lucrările executate, în antrepriză de societăţi civile din zonă, erau prevăzut a rezista la lovitura directă de proiectil de calibru 305 mm, în prima urgenţă executându-se cazematele de pe aliniamentul Seini, Tăşnad, Otomani, Diosig, Oradea, Tinca. Până la Dictatul de la Viena armata executase cea mai mare parte din cazemate, din totalul planificat a se realiza. De asemenea, pe aliniamentul Apateu, Oradea, Biharia, Otomani, Pir s-a săpat un şanţ anticar de 40 km lungime având lărgimea la gură de cel puţin 15 m şi de 8 m la fund, adâncimea cuprinsă intre 2,5-3,2 m[4].

În primăvara anului 1939, după ce atacase şi participase la dezmembrarea Cehoslovaciei, contingentul de 250.000 de militari unguri, dislocaţi la frontiera cu România realizau un raport de forţe de 112/117 batalioane de infanterie, în favoarea Ungariei. Acest raport i-a determinat pe guvernanţii unguri să nu atace singuri România. În consecinţă au trecut la demobilizarea forţelor din apropierea graniţei cu România şi au „intensificat relaţiile diplomatice cu Germania şi Italia”[5]. Măsurile luate privind mobilizarea parţială au scos în evidenţă justeţea prognozelor militare privind potenţialul uman. Răspunsul dat de populaţie a asigurat efectivele necesare în zonele operative.

Prin maşinaţiuni subversive, la 15 iulie 1940, ungurii răspândeau, prin radio şi oamenii lor plătiţi, fel de fel de ştiri mincinoase şi lăudăroase cu privire la Ardeal. În urma acestora s-au înregistrat şi câteva ciocniri la graniţă, respinse de grănicerii români. Întărim constatarea că acţiunile susţinute ale propagandei au avut un important rol în fortificarea morală a trupelor şi a populaţiei româneşti din zona Bihorului, după cum şi-au atins ţinta în rândul etnicilor maghiari. Considerăm că informaţiile provenite din buletinele informative erau importante pentru cunoaşterea stării de spirit a populaţiei şi semnalau legăturile minoritarilor unguri şi a conducătorilor lor cu centrele de comandă din Ungaria, de unde se aduceau manifeste cu inscripţii ca: „Visza Erdely şi Le Romaniaval”[6].

La capătul propagandei revizioniste, completată cu acţiuni iredentiste, ungurii solicitase tratative, desfăşurate şi eşuate la Turnu Severin, şi solicitase arbitrajul Germaniei şi Italiei, la care partea română s-a prezentat, spre a-şi rupe din propriul teritoriu, ca un stat mic, supus. Arbitrajul liber a fost o metodă de dezbinare şi de supunere spre ascultare, a popoarelor din Europa centrală şi din Balcani, practicat de marile puteri în deceniul patru. Evacuarea în grabă şi fără luptă a părţii de Nord-Vest a Transilvaniei, impusă de cele 15 zile prevăzute în paragraful 2 al Dictatului de la Viena, a fost urmată de o expulzare masivă de români, de toate categoriile sociale. Cei care au rămas au îndurat prigoana maghiară, batjocura, sfidarea autorităţilor statale şi umilinţa trufiei ungurului nemilos[7].

Starea de spirit care se crease în jurul cazematelor, construite în perioada 1937-1940, şi ataşamentul soldaţilor faţă de cauza pe care înţeleseseră să o servească, şi drama pe care au trăit-o, atunci când li s-a ordonat să abandoneze fără luptă propria lor ţară, rezultă din documentul – inedit – pe care colonelul Vissarion, comandantul Regimentului 2 Infanterie Fortificaţii, l-a adresat subalternilor săi, document pe care-l redăm în întregime. Din cuprinsul acestuia se degajă spiritul de revoltă faţă de situaţia nedreaptă care s-a creat prin cedarea teritorială fără luptă, după cum este exprimată convingerea că situaţia este doar una temporară. Întreaga organizare a terenului şi pregătirea pentru luptă care în luna august 1940 luase forma maximă a desăvârşirii organizării s-a dovedit a fi fost zadarnică, spre regretul bravului comandant care, şi în acele momente de tristeţe şi durere, îşi îndemna subalternii să respecte ordinele superioare, mulţumindu-le, totodată, pentru prestaţia lor de aleasă virtute ostăşească.

IUBIŢI CAMARAZI[8]

Când am venit în Noiembrie 1939 la comanda Regimentului, la prima adunare în ORADEA v-am spus:Înţeleg să comand regimentul cu suflet, cu căldură, cu dragoste şi omenie, pentru că, numai la cald se sudează, se cimentează şi se desăvârşeşte cea mai perfectă legătură sufletească şi forţa morală, necesară nouă în special în timpurile grele.

V-am recomandat, insistând :

– să fiţi buni camarazi, în adevăratul înţeles al camaraderiei;

– să aveţi toată încrederea în mine, pentru că eu nu vin să distrug pe nimeni ci să îndrept pe calea cea bună, chiar pe cel mai rău dintre noi;

– să ridicăm la rangul de virtute spiritul ostăşesc, demnitatea şi spiritul de jertfă, punând în orişice moment înainte interesul Instituţiei şi  apoi al nostru;

– în cadrul activităţii fiecăruia să avem o deosebită grijă de ostaş, animale şi materiale;

– să aducem la cunoştinţă neregulile ce constatăm din toate punctele de vedere, pentru că numai din colaborarea tuturor, putem atinge adevăratul scop al pregătirii ofiţerilor, subofiţerilor şi trupelor pentru război;

– şi altele, din care am crezut să-mi fac crez de înaltă concepţie morală şi ostăşească, din comanda regimentului.

Va reamintiţi cu câtă durere la, o lună după ce am luat comanda, in sala de conferinţe la ORADEA, v-am adus la cunoştinţă fapta unui mişel dintre noi, care printr-o anonimă îşi calomnia şeful şi camarazii din companie. În conştiinţa şi convingerea fiecăruia aţi ştiut cine a fost, pentru că, după câteva luni la cererea lui, a trebuit tot în sala de conferinţe la MARGHITA, sa-l reabilitez în faţa voastră.

Câte eforturi am depus cu toţi în desfăşurarea evenimentelor care au survenit, câtă grijă şi câtă muncă. În 1939, în sectorul OTOMANI – SĂLACEA – PIR – MARGHITA, regimentul nostru a avut în cadrul C. VI. A., cea mai importantă misiune, munca voastră neobosită de zi şi de noapte a rezolvat, la timp şi bine, toate problemele puse de Comandamentele superioare, organizarea terenului şi pregătirea pentru luptă s-a făcut în mod desăvârşit, spre mulţumirea tuturor şefilor noştri, care ne-au dat de exemplu chiar pe Armată şi spre mulţumirea voastră sufletească a tuturor.

Începând de la frontieră, din sectorul VALEA LUI MIHAI, CURTUIUŞENI şi până în valea BARCĂULUI, atitudinea morală şi cinstită a voastră şi a ostaşilor care i-aţi comandat a impus respect şi admiraţie populaţiei din zonă – şefii noştri au fost totdeauna mulţumiţi de purtarea noastră, – respectul avutului locuitorilor din zonă şi omenia intrase în sufletele tuturor ostaşilor din R.2 I. F. şi eu, comandantul vostru, eram mulţumit şi mândru că m-aţi înţeles.

Începând din August -1939, eforturile noastre ale tuturor se măresc la maximum, – R.2 Inf. F. (creat din R.86 I.), intrând în zona fortificată de peste 36 km., ştiţi câtă muncă aţi depus pentru:

– organizarea în vederea noii însărcinări;

– desăvârşirea instrucţiei noastre de specialitate ca trupă de infanterie fortificaţii;

– completarea planurilor de foc în întreaga zonă;

– completarea, organizării terenului, care în luna August 1940, luase forma maximă a desăvârşirii organizării.

Iarna 1939/1940, cu marile ei greutăţi de toate felurile în zona fortificată, cu epidemie de febră tifoidă la MARGHITA, cu nenumărate serii de concentraţi care trebuiau instruiţi cât mai complet pentru război;  apoi inundaţiile din primăvara 1940, cu eforturile supraomeneşti ale tuturor pentru a face faţă situaţiei, cu grijea de ostaş şi de materiale cu corectitudine şi cu adânc devotament.

Ulterior, comandamentul a intrat în dispozitivul operativ (Iulie – August 1940), în continuă alarmă, ştiţi câtă încredere puneam în voi şi cât am fost de convins că, regimentul îşi va face cu prisosinţă datoria, pentru că vă vedeam pregătirea voastră, truda, grija şi hotărârea voastră în toate acţiunile unităţilor şi subunităţilor ce comandaţi.

Spre durerea şi marea mâhnire a noastră, a tuturora, această forţă puternică, dinamică şi sublimă a regimentului nostru, a fost paralizată de hotărârea Arbitrajului de la VIENA şi siliţi să părăsim din ordin zona, unde ne legasem cu jurământ pe cazematele noastre să nu cedăm o palmă din sectorul ce-l aveam de apărat. Ştiţi hotărârea numai murind cu toţii, Ungurii vor putea trece peste pământul sfânt încredinţat onoarei şi vieţii regimentului nostru.

Ce a urmat vă reamintiţi: eforturile supraomeneşti pentru evacuarea materialelor într-un timp extrem de scurt, când m-aţi văzut continuu activând lângă voi, apoi deplasarea sub privirea batjocoritoare a ungurului, sub cea mai cumplită durere, înăbuşind fiecare strigătul de revoltă pentru crima care se făcuse arbitrar Neamului nostru.

Am plâns cu toţi că lăsăm în urmă o parte din pământul Patriei şi pe fraţii noştri care rămâneau în teritoriul cedat, – lăsam în urmă suflet din sufletul nostru, lacrimi din lacrimile noastre, dureri din durerea de veacuri a neamului, cu credinţă că pânza ungurului nu va fâlfâi acolo decât vremelnic.

Sub pasul deplasării noastre, către CEICA BIHOR, simţeam cum tresar din morminte sutele de mii de martiri mucenici ai Neamului din decursul veacurilor, simţeam mustrarea celor 800.000 de morţi din războiul cel mare şi mă cutremuram, dar ca ostaşi disciplinaţi ne-am supus ordinelor fără murmur şi fără şovăire.

Vă urez la toţi spor şi succes în carieră,- mulţumire deplină, dimpreună cu întreaga familie.

COLONEL,  Constantin Visarion